„Nu putea fi mai dulce de atât. Și totuși mă întrebam cum de amarul putea avea mireasmă așa dulce. O simțeam ca pe o piatră în pantof. Mă împiedica și mă durea. Însă nu voiam să o scot de acolo. Abisul în care cei ce nu merită îndurare sunt îndreptățiți, iar nenorociții se afundă și mai tare în nenorocirea lor. Locul în care viața pare că stă în loc și că înaintează, trece pe lângă noi, departe de noi. Și de ce această nedreptate?
     Îmi amintesc nisipul și dulcea adiere a brizei mării, soarele blând, scoicile și stelele de mare holbându-se la fericirea mea, invidiindu-mă.
     În van. Acum îmi doream doar să mă aflu undeva, într-un loc înalt, pe iarba vie, sub cerul leneș. Deasupra tuturor — deasupra lumii crude sau nenorocite, deasupra tuturor celor care îmi provoacă extaz sau greață, deasupra întunericului, a lunii și stelelor. Deasupra luceafărului. Să-i admir cu nesaț, așa cum aș admira crestele măreților Alpi din înălțimi.
      Exact acolo mă visam. Cu sora mea. Draga mea prietenă și mamă, cea care de fiecare dată m-a ridicat, m-a certat și m-a readus cu picioarele pe pământ. Nu vreau pe altcineva. Pe nimeni altcineva. Ea mi-a demonstrat cum se cumpără un suflet și nu se mai vinde apoi.
      Căci viața în sine este o carte despre învăț, evoluție, trădare, mulțumire, putere, ambiție, iubire și ură. De rolul principal se bucură fericirea. În rol secundar joacă mulțumirea, iubirea, puterea și ambiția. Ca în orice roman bun, acestea sunt împiedicate în drumul lor spre desăvârșire, dușmani fiindu-le: trădarea, ura și nedreptatea. Punctul culminant cuprinde aparenta înfrângere a binelui, însă cartea trebuie să ajungă la un final fericit, glorios. Finalul pe care fiecare dintre noi ni-l compunem nelăsând garda jos în lupta pentru bine. Astfel va deveni cel mai bun roman al timpurilor noastre — căci răutatea nu are niciun drept în fața binelui. Toate acestea pot duce la fericire. De ce fericire? Deoarece descoperi adevăratele valori. Adevăratele legături. Cele necondiționate și libere. De aceea am ales să mă odihnesc în acest loc unde nici țipenie nu deranjează ordinea perfectă a naturii; sălbăticia, cea care pare atât de ordonată și firească. Mai firească decât multe moravuri, decât așa-zisa «moralitate» și capriciile ei.
     Cum natura este atât de înțelegătoare și dreaptă atât pentru ticăloși, cât și pentru nenorociți... Și cum calmitatea ei îmi insuflă liniște și aceeași senzație de jumătate-egalitate-jumătate-imparțialitate, realizez că acesta este locul perfect.”

     Pavelele de piatră pe care pășesc sunt atât de dure și nemiloase, iar întunericul destul de dens încât să îmi văd cu greutate propriile mâini. Acea căldură specifică razelor soarelui pe malul mării îmi învăluie piciorul și un colț de zâmbet îmi brăzdează obrazul îndurerat. Rămâne rece, acum de două ori mai îndurerat. Valul de căldură era nefiresc și umed. Apoi o durere cruntă îmi înțeapă glezna. Nu mă gândesc la durere și continui să pășesc și să mă gândesc la peisajul montan și la sora mea – de a cărei distanță sunt îndurerată profund. Încă îmi amintesc atingerea mâinii ei fine și agilitatea ei de nestăpânit. Pășesc și îmi imaginez acea noapte îngrozitoare care m-a rupt de lângă ea, noaptea în care viața a devenit moarte, iar realitatea doar un vis.
     Nu știu dacă este ceață acea viziune blurată din fața ochilor mei. Este frig. Poate plâng. Dar am uitat arta de a plânge. De atâta timp pierdut, de atât întuneric. Nu mai cunosc aceste senzații. Și mai devreme vorbeam despre cât de deșarte sunt unele legături în viață. E adevărat. Dar este un punct mort. Punctul zero. Abisul.
     Simt îmbrățișarea surorii mele dragi și glasul ei pe jumătate certăreț, pe jumătate blând, spunându-mi: „Renunță. Renunță acum.” Vreau să o ascult. Da, acum când este prea târziu. Dar încă vreau să o ascult. Mereu a avut dreptate. Și chiar dacă nu simt decât răcoarea din jur și întunericul, o senzație de siguranță mă învăluie atunci când mă gândesc la vocea ei.
     Ființa care nu știe ce înseamnă a trăda, ființa care știe ce înseamnă a aprecia, a iubi și q ține cont de ceilalți. Ființa care se armonizează cu perfecțiunea naturii, originii, a esenței. Cea care are o inimă încuiată, care atunci când primește înăuntru pe cineva, își încuie porțile. Curcubee sau furtuni — sunt firești. Dar iubește până la capăt, iubește cu prețul vieții. Care indiferent că așteaptă leneș ca somnul s-o cuprindă sau mută munții din loc, e tot acolo. Mereu aproape. Mereu dispusă. Mult mai bună decât mine. Dar a mea. Sora mea.

—

     „Când întrebarea «Ce mai faci? Te simți bine?» stă atât de nerostită pe chipurile atâtor oameni care trec în toate direcțiile, care se îngrămădesc atât de egoist spre atingerea unor scopuri atât de efemere... Și uită care sunt adevăratele valori, detaliile cu adevărat importante și vitale.”

     „Lumea este ca un nor de abur. Pare simplu și primitiv dar este mereu în schimbare. Nimic nu rămâne la fel; fiecare secundă e diferită.
     Lumea mea este ca un abur pe care cuțite cu două tăișuri se străduiesc fără oprire să-l străpungă. Urmele fine ale lamei în profunzimea aburului… par nesemnificative — în câteva secunde dispar — dar realitatea nu este aceeași.
     Am realizat că viața este plină de atacuri și o nesiguranță permanentă pe care nu știu cât o voi mai putea îndura. Nesiguranța aceasta este la fel ca urma lamei prin abur. Pare că ar dispărea. Doar că ea schimbă cursul și forma norișorilor de abur. Și, în realitate, ea nu se șterge. Efectul ei stăruie.
     Respir și mă întreb dacă pot face cumva să mă opresc. Nu înțeleg ce înseamnă 'micile bucurii ale vieții', de care toată lumea-n stânga și-n dreapta vorbește. Nu înțeleg; sunt doar niște minciuni mici și, în aparență, frumoase. Se zice că aceste stări îmi sunt înțelese, dar de ce am totuși impresia că nimeni nu le pricepe profunzimea? Sunt toți amețiți printre firele acelui abur. Poate că și eu sunt. Singura mea poartă spre evadare este această lume în care cad de fiecare dată, în momentele culminante, și-mi descotorosesc amărăciunea. Să mărturisesc așa toate acestea… nu este ușor. Are gust amar. Numai că aceasta îmi pare singura metodă prin care simt că-i pot vorbi vieții mele, să îi explic totul și să o rog de fiecare dată s-o lase mai ușor.
     Totul este atât de crud. Și culmea care se ridică este că mereu când răsare o rază de speranță și dulceață, n-o pot atinge. Viața o duce atât de departe încât cred că mi-ar mai trebui încă vreo două vieți să ajung la ea. Îmi spânzură bucuriile la o distanță copleșitoare. Nu le pot gusta. Sau oare pot? Nu știu cum.
      Și cred că acesta este rolul meu în cruzimea aceasta care poartă titlul de 'viață'.

      Să stau și să trăiesc în această lume perfectă. Trăiesc și finalizez atâtea drame de toate nuanțele și formele dar numai pe a mea nu am habar cum s-o înfrunt. Și orice-ar mai aduce prezentul, indiferent care este acest 'prezent', simt undeva că drama aceasta nu se va termina bine.

     Cum e să te aducă însăși viața în stare să nu te mai poți bucura de nimic? Mi-a furat, pur și simplu, capacitatea aceasta și numai ea știe de ce. Iar dacă aceasta ar fi o pedeapsă, eu nu-i pot vedea rostul. Cred că aș fi putut plăti până acum alte încă două sau trei vieți nelegiuite.
     Cuțitul care mi se înfige de fiecare dată în răni chiar atunci când par a se fi cicatrizat, o face din ce în ce mai dur, tare și nemilos.

     Există oameni care se declară fericiți. Văd adesea oameni în vârstă care-și amintesc lucruri și întâmplări parcă luate ca din basm. Oare este aceasta satisfacție pură? Sau oare viața ne aburește atât de tare încât, făcând niște lucruri amărâte, avem impresia că devenim mai fericiți?

     Această împlinire a mea este singura care mă face să evadez din obscuritatea acestei lumi. Cred, de fapt, că este singurul lucru care pe mine mă va putea aduce la starea de 'fericire', cât timp am să trăiesc.
     Nu-mi văd viitorul complex sau viața prea lungă. Dar în ceea ce totuși reușesc să privesc, citesc doar alte oglindiri ale prezentului și trecutului meu, mascate doar sub forme și culori diferite. Nu știu dacă voi rezista.

     Se spune că 'adevărata dragoste' îți poate schimba viața. Dacă ai pe cineva care chiar te iubește, atunci devii fericit și viața ta capătă un sens. Îmi este greu numai să îmi imaginez că aș putea crede aceste vorbe, dacă pot aduce în discuție și o doză de cinism. 'Dragostea' nu este decât tot un tip de abur, doar că mult mai slab decât cel de care am vorbit prima dată. Ce realizezi dacă iubești toată viața ceva ce se pierde? Totul rămâne o simplă amintire de care nu vor ști prea mulți oameni, iar aceia care totuși o vor ști, or s-o uite — probabil — surprinzător de repede.

     Mai rămâne doar să mă prefac în continuare fericită și împlinită făcând și eu măruntele lucruri pe care alții le consideră 'mărețe'. Sau poate că mă aburesc eu însămi mai tare decât o fac aburii printre care trăim noi toți. Aceasta pare a fi viața: interesantă, stranie, neînțeleasă.
     Am mai spus că oscilez între cele două planuri: cel de acum, în care evadez doar pentru a scăpa de celălalt. Pe acesta îl înțeleg, îl iubesc și sunt convinsă că această lume nu mi-o va mai putea răpi sau îngrădi nimeni niciodată. Totuși, trista realitate este că oricât de mult mi-aș dori ca lucrurile să nu stea așa, trebuie să trăiesc în ambele planuri, să-mi păstrez o linie de plutire între ele încât să pot rămâne cu picioarele pe pământ. Să lupt cu una și să mă refugiez în cealaltă așteptând ca vreun personaj mai îndrăzneț să iasă de acolo, să mă apuce de mână și să mă tragă definitiv în pacea, frumusețea și perfecțiunea acelei lumi.
     De fapt, aici se ascunde viața la care fiecare scriitor nebun visează. Crâmpeie de la fiecare în parte formează un total perfect și variat, chiar mai variat decât ceea ce promite lumea în care pășim acum fiecare dintre noi.

     Iubesc această lume.”

     Atunci m-am ridicat în picioare și am părăsit banca și felinarul, dragii mei părtași la aceste gânduri.

     Voiam să evadez pe plajă, sub razele soarelui și curentul liniștitor al apelor, să redevin eu, ceea ce eram înainte ca viața să-mi înșire în suflet scuturi de cinism și răceală. Așa cum vream să simt căldura soarelui, îmi doream să o mai resimt măcar odată — pentru ultima oară — și pe cea a inimii mele, de atâta timp amorțită.

     Apoi liniște.

„Într-o clipă sufletul se înalță până la cea mai strălucitoare speranță sau cade într-o descurajare ucigașă.”
„Asta spune cât de șovăielnice erau instinctele morale ale copiilor, […], ajuns în acel moment periculos când sufletul, ezitând nehotărât între bine și rău, poate în orice clipă să fie pierdut pentru totdeauna sau salvat…”
„În nenorocire vine un moment suprem când viitorul se arată atât de înspăimântător, încât cele mai răzbătătoare caractere, neîndrăznind să-l privească în față, închid ochii și caută să se înșele cu iluzii nebunești.”
(Eugéne Sue, Misterele Parisului, partea a șasea)

     Mă plimb pe străzi întunecate… în căutarea unui felinar. Simt cum sub picioarele mele puțina umezeală acumulată în urma — posibil — unei ploi, plescăie; o ușoară adiere nocturnă încearcă să mă alinte, cumva să mă ferească de fricile cu care bezna mă biciuie.
      Tocmai am avut strania impresie că am trecut pe sub un pod, chiar dacă nu am văzut absolut nimic. Nici măcar cerul nu se lasă văzut… și totuși e o noapte senină de vară. Mă întorc din instinct, în căutarea podului. În locul în care sunt acum am impresia că-i forfotă ca într-un oraș mare, dar simt că sunt undeva în pustiu și chiar și dacă aș țipa, nu aș fi auzită de nimeni. Nu văd pe nimeni.
      Dezamăgită de senzația prostească pe care am avut-o și de efortul zadarnic de a căuta ceva ce în realitate s-a dovedit a fi doar o iluzie nedreaptă, mă întorc și îmi continui drumul agale, fără niciun chef de viață, cu plămânii zguduidu-mi-se, parcă, de atât efort și inima probabil de mult stinsă. Știu că nu voi găsi nimic dar ce rost are să mă opresc, când pot continua?!
      Îmi târăsc picioarele prin micile bălți care s-au format nici nu știu cum. Probabil plouă. Nu simt ploaia. Nu o văd. Aproape râd simțind acea senzație și mă imaginez la mare. Pe malul mării, admirând întinderea albastră și mulțumind naturii pentru acel sentiment de siguranță și libertate pe care îl oferă răcoarea apei picioarelor mele goale, încinse de soarele dogoritor. Iubesc această senzație și brusc încep să mă simt perfect, ferită de orice pericol!
      Apoi ceva ce îmi lovește violent piciorul mă face să tresar. Oare e o stea de mare? Sau oare o scoică adusă de curenții mării?! Mă aplec și ating o suprafață parcă murdară, mult prea murdară pentru puritatea apei. Și atunci mă trezesc din reveria mea. Analizez obiectul atentă și, spre uimirea mea, îl disting. Este o carte. Mă bucur în sinea mea că am găsit-o; ca și cum viața mea acum a primit un scop. Ridic cartea din noroi cu zâmbetul unui copil care a găsit o jucărie iubită de mult rătăcită… dar la fel cum mi-a apărut acel zâmbet, s-a și stins când am constatat că bezna era singurul dușman de acum. Cartea aceasta — chiar dacă nu știam ce se ascunde în spatele coperților grele de atât noroi — îmi insuflase o speranță, o dorință care ardea atât de puternic în mine… trebuia să găsesc acel felinar de mult timp dorit. Eram nerăbdătoare să cunosc continuarea acestui pasaj neînțeles din viața mea — sau din coșmarul meu.
     Cu cartea în mână, iar mâna amorțită din cauza durerilor care îmi străpungeau întregul trup… cred că îmbătrânit, m-am întors în spate. Singura senzație pe care am avut-o tot drumul: cea a podului, atât de stranie și, în același timp, sinceră și reală, trebuia verificată. Atunci am realizat că m-am dat bătută prea ușor. Că nu pot lăsa un așa sentiment să treacă pur și simplu pe lângă mine din cauza neîncrederii mele în simțurile mele dezorientate de întuneric și neant. Ajung în fața podului. Într-adevăr, este un pod. Sub el văd o bancă. Acum mă întreb dacă prima dată chiar nu le-am văzut… sau doar mintea mea nu a vrut să le vadă?
      Simt o înțepătură în picior. Mă aplec din instinct. Văd o piatră ascuțită pe nisipul umed și îmi dau seama că ea mi-a zgâriat glezna. Râd în sinea mea. Râd de fericire. Cât am tânjit în sinea mea după acea senzație veche, aproape uitată… ridic piatra de jos și privesc în față, spre albastrul nemărginit al mării. Trag în piept cât de mult aer pot, parcă vrând să îl țin pe tot doar pentru mine. Ascult liniștita briză a mării în combinație cu bătăile agitate ale inimii mele. De ce sunt agitată? Îmi e oare frică sau teamă? De ce?! Totul e atât de liniștit, de perfect… Iubesc această senzație!
       Îmi ridic privirea spre cer în căutarea acelui curent mângâietor pentru pielea mea mult prea sensibilă și expusă. Expusă, parcă, unui pericol. Dar ce pericol aici, în mijlocul acestui colț de paradis?! Atunci un șuvoi murdar pe apă îmi lovește întreaga ființă încât simt acea mizerie până în suflet. Îmi înăbuș un hohot de plâns. Nu mai sunt în paradis. Unde e marea, nisipul, piatra pe care tocmai voiam să o arunc în mare…?
      Ce să arunc?! Nici măcar nu stau în picioare. Stau pe o bancă. O bancă. De unde a apărut? Nu îmi amintesc de ea. Eram în fața podului… dar cred că lipsa mea de putere și severa durere de cap mi-au provocat halucinații. Poate în tot acest timp m-am învârtit în cerc, orbită de durere și de întuneric. Poate că nici măcar nu stau pe o bancă acum…
       Și lângă mine este un felinar. Nu foarte puternic, dar reușesc să disting titlul cărții. Nu îl înțeleg. Încă o senzație stranie. Deschid cartea și atunci lumea mea devine o cu totul alta.
      Încep să alunec printre paginile pline cu citate parcă special concepute sufletului meu. Când la mare, când în durerea întunericului și a ploii. Încep să mă dezmorțesc, dar imediat ce această senzație devine puțin vizibilă, dispare complet și o iau de la capăt. Prin aceasta, mă străduiesc să ajung definitiv în liniștea acelui colț de paradis, pe malul mării. Chiar dacă nu este real, îmi invocă liniște și foarte multă siguranță.
      Iubesc acest coșmar de mult sufocat de întuneric, și totuși alintat de briza calmă a mării!

     Amețiți de tot ce se întâmplă în jurul nostru, uităm să ne gândim la noi, la sufletele noastre. Viața e un carusel, oamenii trec prin aceleași etape în viață. Neglijăm fericirea, așteptăm toată viața ca ea să apară pe deplin, dar aceasta nu se va întâmpla dacă doar așteptăm. Fericirea, în sine, nu ține cont de ceea ce avem, ci de ceea ce simțim legat de ce avem — în viață.
     Suntem diferiți, însă aceleași lucruri, adaptate, ne pot face fericiți pe toți. Așteptăm, muncim toată viața, luptăm atât de mult și din greu, dar ni se poate lua totul atât de repede și fără vreun efort, măcar.
     Prietenii pe care credeam că nu îi vom pierde niciodată, — acei prieteni care arată cea mai mare sinceritate, încredere și bunătate — îi putem pierde, totuși. Și ce este cel mai straniu: faptul că uneori aceasta se întâmplă fără vreun motiv solid. E nedrept. Dar e adevărat. Viața între atâta răutate și ațâți oameni egoiști nu are cum să fie dreaptă, până la urmă.

      Văd zilnic oameni. Și chiar dacă „arătăm la fel“, — anatomic — văd atâtea priviri diferite. De fapt, fiecare exprimă ceva unic… printr-o singură privire. Și nu mă refer la clasicele: 'bucurie', 'tristețe' etc. O privire nu poate exprima o singură stare, pentru că suntem mult mai complecși de atât, nu? Și nici la oamenii care încearcă să transmită stări false, prin privire, nu mă refer. Nu vreau să mă mai gândesc la falsitate pentru că ea oricum există și își face treaba și singură.

      Uneori numai faptul că le vedem pe acele persoane care ne plac, pe care le respectăm/ne respectă, — poate legați familial de noi — ne oferă puterea de a continua să luptăm. Sunt unele persoane care știu să dea sfaturi într-un mod în care să îți pătrundă sufletul. Acele persoane îți pot aduce, pe lângă putere, și satisfacție/mulțumire de sine.

      Simțeam cum toată presiunea se scurge încet din mine, cum nevoia nebună de liniște încearcă să-și facă loc printre agitație. Cu toate acestea, pasul mi se întețea, efortul devenea din ce în ce mai insuportabil și, în același timp, calmant. Nevoia de a evada, de a ieși din lumea asta. Oriunde altundeva. Doar eu. Până urma să îmi refac forțele; atunci m-aș fi întors și aș fi reclădit firul vieții mele. Aveam o nevoie stranie — ce până și pe mine mă speria — de a țipa. De a-mi vărsa tot amarul în neant, iar neantul cred că ar fi singurul care nu mi-ar răspunde cu aceeași monedă. În cărți citisem nenumărate povești în care oamenii au reușit să își refacă viața după un eșec; în care și-au strâns puterile pentru ca, în final, să reușească să schimbe firul vieții lor. Mă întrebam cât de mult trebuie să aștept, cât de indulgentă ar trebui să fiu sau ce atitudine să am. Oare ignoram sau îmi păsa prea tare? Nici eu nu-mi putea da seama, măcar.
     Dar uneori se mai întâmplă și așa… Adormi pe o poieniță liniștită, plină de flori frumoase, sub apusul cald și blând, și te trezești în mijlocul războiului, sub nori negri de fum, undeva între două lumi, ambele groaznice. Și știi că ai de făcut o alegere, dar oricare ar fi ea, ar duce la eșec. Așa că nu are rost. Alegi să te descarci de povară măcar pentru câteva clipe. Așa cum făceam eu acum, alergând — și simțeam că inima îmi accelerează pașii, nu mintea; era atât de puternică acea nevoie…

     Chiar dacă eram încă în aceeași lume, care îmi golise sufletul de tot ce mai aveam, care se jucase cu mine jocuri mult prea grele, care trișase de atâtea ori cu nerușinare, simțeam că, totuși, stă undeva în spatele unui zid, undeva de unde nu putea ajunge la mine, dar lovea zidul și se zbătea până la os, apoi își lingea rănile și o lua de la capăt. Iar eu fugeam pe lângă zid încercând să trec de el, să las bestia în urmă, să nu mă mai întorc niciodată. Însă drumul era interminabil. Cu cât înaintam, cu atât devenea din ce în ce mai lung. Și îngust. Mă întrebam când aveam să fiu prinsă între acele ziduri sau când aveam să sfârșesc în ghearele bestiei din spatele lor.
     Speranța se scurgea mai violent decât se auzeau ropotele de ploaie pe strășinile caselor pe lângă care alergam. Eram leoarcă dar cui îi păsa?! Oricum nu simțeam nimic. Eram prinsă între cele două lumi: una mai crudă decât cealaltă. Totuși, încă alergam. Poate, la un moment dat, aveam să găsesc ieșirea, să mă trezesc din nou în poieniță, sub soarele cald și norii pufoși…