Simțeam cum toată presiunea se scurge încet din mine, cum nevoia nebună de liniște încearcă să-și facă loc printre agitație. Cu toate acestea, pasul mi se întețea, efortul devenea din ce în ce mai insuportabil și, în același timp, calmant. Nevoia de a evada, de a ieși din lumea asta. Oriunde altundeva. Doar eu. Până urma să îmi refac forțele; atunci m-aș fi întors și aș fi reclădit firul vieții mele. Aveam o nevoie stranie — ce până și pe mine mă speria — de a țipa. De a-mi vărsa tot amarul în neant, iar neantul cred că ar fi singurul care nu mi-ar răspunde cu aceeași monedă. În cărți citisem nenumărate povești în care oamenii au reușit să își refacă viața după un eșec; în care și-au strâns puterile pentru ca, în final, să reușească să schimbe firul vieții lor. Mă întrebam cât de mult trebuie să aștept, cât de indulgentă ar trebui să fiu sau ce atitudine să am. Oare ignoram sau îmi păsa prea tare? Nici eu nu-mi putea da seama, măcar.
     Dar uneori se mai întâmplă și așa… Adormi pe o poieniță liniștită, plină de flori frumoase, sub apusul cald și blând, și te trezești în mijlocul războiului, sub nori negri de fum, undeva între două lumi, ambele groaznice. Și știi că ai de făcut o alegere, dar oricare ar fi ea, ar duce la eșec. Așa că nu are rost. Alegi să te descarci de povară măcar pentru câteva clipe. Așa cum făceam eu acum, alergând — și simțeam că inima îmi accelerează pașii, nu mintea; era atât de puternică acea nevoie…

     Chiar dacă eram încă în aceeași lume, care îmi golise sufletul de tot ce mai aveam, care se jucase cu mine jocuri mult prea grele, care trișase de atâtea ori cu nerușinare, simțeam că, totuși, stă undeva în spatele unui zid, undeva de unde nu putea ajunge la mine, dar lovea zidul și se zbătea până la os, apoi își lingea rănile și o lua de la capăt. Iar eu fugeam pe lângă zid încercând să trec de el, să las bestia în urmă, să nu mă mai întorc niciodată. Însă drumul era interminabil. Cu cât înaintam, cu atât devenea din ce în ce mai lung. Și îngust. Mă întrebam când aveam să fiu prinsă între acele ziduri sau când aveam să sfârșesc în ghearele bestiei din spatele lor.
     Speranța se scurgea mai violent decât se auzeau ropotele de ploaie pe strășinile caselor pe lângă care alergam. Eram leoarcă dar cui îi păsa?! Oricum nu simțeam nimic. Eram prinsă între cele două lumi: una mai crudă decât cealaltă. Totuși, încă alergam. Poate, la un moment dat, aveam să găsesc ieșirea, să mă trezesc din nou în poieniță, sub soarele cald și norii pufoși…