Amețiți de tot ce se întâmplă în jurul nostru, uităm să ne gândim la noi, la sufletele noastre. Viața e un carusel, oamenii trec prin aceleași etape în viață. Neglijăm fericirea, așteptăm toată viața ca ea să apară pe deplin, dar aceasta nu se va întâmpla dacă doar așteptăm. Fericirea, în sine, nu ține cont de ceea ce avem, ci de ceea ce simțim legat de ce avem — în viață.
     Suntem diferiți, însă aceleași lucruri, adaptate, ne pot face fericiți pe toți. Așteptăm, muncim toată viața, luptăm atât de mult și din greu, dar ni se poate lua totul atât de repede și fără vreun efort, măcar.
     Prietenii pe care credeam că nu îi vom pierde niciodată, — acei prieteni care arată cea mai mare sinceritate, încredere și bunătate — îi putem pierde, totuși. Și ce este cel mai straniu: faptul că uneori aceasta se întâmplă fără vreun motiv solid. E nedrept. Dar e adevărat. Viața între atâta răutate și ațâți oameni egoiști nu are cum să fie dreaptă, până la urmă.

      Văd zilnic oameni. Și chiar dacă „arătăm la fel“, — anatomic — văd atâtea priviri diferite. De fapt, fiecare exprimă ceva unic… printr-o singură privire. Și nu mă refer la clasicele: 'bucurie', 'tristețe' etc. O privire nu poate exprima o singură stare, pentru că suntem mult mai complecși de atât, nu? Și nici la oamenii care încearcă să transmită stări false, prin privire, nu mă refer. Nu vreau să mă mai gândesc la falsitate pentru că ea oricum există și își face treaba și singură.

      Uneori numai faptul că le vedem pe acele persoane care ne plac, pe care le respectăm/ne respectă, — poate legați familial de noi — ne oferă puterea de a continua să luptăm. Sunt unele persoane care știu să dea sfaturi într-un mod în care să îți pătrundă sufletul. Acele persoane îți pot aduce, pe lângă putere, și satisfacție/mulțumire de sine.