„Suntem întotdeauna în căutarea eternului în altă parte decât aici; întotdeauna ne îndreptăm ochii minții spre alte lucruri decât spre situația prezentă, spre aparența prezentă; sau, mai ales, suntem în așteptarea morții ca și cum n-am muri și reînvia în fiecare clipă. În fiecare clipă ni se oferă o viață nouă. Astăzi, acum, îndată e singurul lucru ce ne stă la îndemână.” (Alain)

– Scrisoare despre eșec.
     Scrisoare ce așteaptă a fi citită, dar lipsindu-i un destinatar. Astfel de scrisori scriem toți și, poate, fără să ne dăm seama.
     Viața fiecăruia reprezintă câte o scrisoare. Fiecare scrisoare are nuanța ei, dar cert e că toate sunt plăcute, delicate, plăpânde la început, apoi încep să răsară fire de viclenie, care, mai târziu, dau naștere a tot soiul de griji și sentimente nedorite de către om, dar fără de care viața e incompletă.
     Citind orice scrisoare, observ că la fiecare finalul e șters, că – citind – literele, cuvintele, simbolurile scrise alb pe negru, încetișor devin una cu întunericul fundalului… chiar sub privirea ochilor; și așa toată scrisoarea devine un mister plin de lagune, enigme, incertitudini, obiective date pieirii și scopuri nerealizate.
    Scrisoarea devine un eșec și eu îmi înăbuș ultima rază de speranță cum că voi găsi ceea ce caut în groapa unde familiile expeditorilor de scrisori le aruncă spre a nu fi de niciun folos omenirii care se plânge că nu are destui copaci pe planetă din cauza lor, a lor, a celor care fură frumusețea pământului irosind-o pe scrisori moarte. Complet negre.
     Și, căutând printre scrisori, am găsit una care mi-a insuflat atâta inspirație, de parcă tot Universul și-ar fi concentrat energia pentru a o compune și a-i scoate de sub vălul de întuneric finalul alb și luminos. 
     Altfel, eu m-aș fi oprit de mult din căutat. Și, totodată, și scrisoarea mea și-ar fi găsit finalitatea – acea finalitate nedorită care o va face să se afunde în neant, printre atâte' altele și să devină una cu ele.
     Și chiar dacă am găsit-o, acum plouă. Plouă, iar ploaia îi șterge fiecare cuvânt ieșit de sub stratul de negură înainte ca eu să apuc să-l descifrez. Nu înțeleg de ce ploaia se opune atât de amarnic, dar sper ca Soarele – cel din mințile noastre, care încă se învârt amețite în caruselul vieții –, cu lumina sa subtilă, dar totuși puternică, s-o răzbată, s-o stingă definitiv, acum și pentru totdeauna… iar, în scrisoarea ce-o țin acum în mâini, să îmi încheie acest final cu negru pe alb, nu invers, pentru ca ea, propria mea scrisoare, să nu fie ca acelea.
      Pentru ca alții, cei care vor fi acuzați de consum de lemn prin scrierea de scrisori inutile, să o poată citi, iar astfel, speranța insuflată mie să devină și Soarele lor.

X
Gabriela T.

„Farmecul persoanelor întâlnite întâia oară îți insuflă speranța că te-ai putea schimba pentru ele, negând un trecut pe care l-ai fi vrut mai fericit.”
„După cum odinioară moda ascundea uneori de ochii bărbaților trupul femeii, dând astfel preț unei rochii puțin ridicate, tot așa pudoarea sentimentelor, ascunzând minții semnele obișnuite ale pasiunilor, face să reiasă valoarea și grația unor nuanțe imperceptibile de limbaj.”
„Nu regret acele clipe, deși au fost trecătoare; ultimele lor acorduri mai răsună în mine și aud, dacă ciulesc bine urechea și fac să amuțească larma prezentului, muzica lor pură, dar care de pe atunci încă începea să se stingă.” (André Maurois, Climate)