„Într-o clipă sufletul se înalță până la cea mai strălucitoare speranță sau cade într-o descurajare ucigașă.”
„Asta spune cât de șovăielnice erau instinctele morale ale copiilor, […], ajuns în acel moment periculos când sufletul, ezitând nehotărât între bine și rău, poate în orice clipă să fie pierdut pentru totdeauna sau salvat…”
„În nenorocire vine un moment suprem când viitorul se arată atât de înspăimântător, încât cele mai răzbătătoare caractere, neîndrăznind să-l privească în față, închid ochii și caută să se înșele cu iluzii nebunești.”
(Eugéne Sue, Misterele Parisului, partea a șasea)

     Mă plimb pe străzi întunecate… în căutarea unui felinar. Simt cum sub picioarele mele puțina umezeală acumulată în urma — posibil — unei ploi, plescăie; o ușoară adiere nocturnă încearcă să mă alinte, cumva să mă ferească de fricile cu care bezna mă biciuie.
      Tocmai am avut strania impresie că am trecut pe sub un pod, chiar dacă nu am văzut absolut nimic. Nici măcar cerul nu se lasă văzut… și totuși e o noapte senină de vară. Mă întorc din instinct, în căutarea podului. În locul în care sunt acum am impresia că-i forfotă ca într-un oraș mare, dar simt că sunt undeva în pustiu și chiar și dacă aș țipa, nu aș fi auzită de nimeni. Nu văd pe nimeni.
      Dezamăgită de senzația prostească pe care am avut-o și de efortul zadarnic de a căuta ceva ce în realitate s-a dovedit a fi doar o iluzie nedreaptă, mă întorc și îmi continui drumul agale, fără niciun chef de viață, cu plămânii zguduidu-mi-se, parcă, de atât efort și inima probabil de mult stinsă. Știu că nu voi găsi nimic dar ce rost are să mă opresc, când pot continua?!
      Îmi târăsc picioarele prin micile bălți care s-au format nici nu știu cum. Probabil plouă. Nu simt ploaia. Nu o văd. Aproape râd simțind acea senzație și mă imaginez la mare. Pe malul mării, admirând întinderea albastră și mulțumind naturii pentru acel sentiment de siguranță și libertate pe care îl oferă răcoarea apei picioarelor mele goale, încinse de soarele dogoritor. Iubesc această senzație și brusc încep să mă simt perfect, ferită de orice pericol!
      Apoi ceva ce îmi lovește violent piciorul mă face să tresar. Oare e o stea de mare? Sau oare o scoică adusă de curenții mării?! Mă aplec și ating o suprafață parcă murdară, mult prea murdară pentru puritatea apei. Și atunci mă trezesc din reveria mea. Analizez obiectul atentă și, spre uimirea mea, îl disting. Este o carte. Mă bucur în sinea mea că am găsit-o; ca și cum viața mea acum a primit un scop. Ridic cartea din noroi cu zâmbetul unui copil care a găsit o jucărie iubită de mult rătăcită… dar la fel cum mi-a apărut acel zâmbet, s-a și stins când am constatat că bezna era singurul dușman de acum. Cartea aceasta — chiar dacă nu știam ce se ascunde în spatele coperților grele de atât noroi — îmi insuflase o speranță, o dorință care ardea atât de puternic în mine… trebuia să găsesc acel felinar de mult timp dorit. Eram nerăbdătoare să cunosc continuarea acestui pasaj neînțeles din viața mea — sau din coșmarul meu.
     Cu cartea în mână, iar mâna amorțită din cauza durerilor care îmi străpungeau întregul trup… cred că îmbătrânit, m-am întors în spate. Singura senzație pe care am avut-o tot drumul: cea a podului, atât de stranie și, în același timp, sinceră și reală, trebuia verificată. Atunci am realizat că m-am dat bătută prea ușor. Că nu pot lăsa un așa sentiment să treacă pur și simplu pe lângă mine din cauza neîncrederii mele în simțurile mele dezorientate de întuneric și neant. Ajung în fața podului. Într-adevăr, este un pod. Sub el văd o bancă. Acum mă întreb dacă prima dată chiar nu le-am văzut… sau doar mintea mea nu a vrut să le vadă?
      Simt o înțepătură în picior. Mă aplec din instinct. Văd o piatră ascuțită pe nisipul umed și îmi dau seama că ea mi-a zgâriat glezna. Râd în sinea mea. Râd de fericire. Cât am tânjit în sinea mea după acea senzație veche, aproape uitată… ridic piatra de jos și privesc în față, spre albastrul nemărginit al mării. Trag în piept cât de mult aer pot, parcă vrând să îl țin pe tot doar pentru mine. Ascult liniștita briză a mării în combinație cu bătăile agitate ale inimii mele. De ce sunt agitată? Îmi e oare frică sau teamă? De ce?! Totul e atât de liniștit, de perfect… Iubesc această senzație!
       Îmi ridic privirea spre cer în căutarea acelui curent mângâietor pentru pielea mea mult prea sensibilă și expusă. Expusă, parcă, unui pericol. Dar ce pericol aici, în mijlocul acestui colț de paradis?! Atunci un șuvoi murdar pe apă îmi lovește întreaga ființă încât simt acea mizerie până în suflet. Îmi înăbuș un hohot de plâns. Nu mai sunt în paradis. Unde e marea, nisipul, piatra pe care tocmai voiam să o arunc în mare…?
      Ce să arunc?! Nici măcar nu stau în picioare. Stau pe o bancă. O bancă. De unde a apărut? Nu îmi amintesc de ea. Eram în fața podului… dar cred că lipsa mea de putere și severa durere de cap mi-au provocat halucinații. Poate în tot acest timp m-am învârtit în cerc, orbită de durere și de întuneric. Poate că nici măcar nu stau pe o bancă acum…
       Și lângă mine este un felinar. Nu foarte puternic, dar reușesc să disting titlul cărții. Nu îl înțeleg. Încă o senzație stranie. Deschid cartea și atunci lumea mea devine o cu totul alta.
      Încep să alunec printre paginile pline cu citate parcă special concepute sufletului meu. Când la mare, când în durerea întunericului și a ploii. Încep să mă dezmorțesc, dar imediat ce această senzație devine puțin vizibilă, dispare complet și o iau de la capăt. Prin aceasta, mă străduiesc să ajung definitiv în liniștea acelui colț de paradis, pe malul mării. Chiar dacă nu este real, îmi invocă liniște și foarte multă siguranță.
      Iubesc acest coșmar de mult sufocat de întuneric, și totuși alintat de briza calmă a mării!