„Lumea este ca un nor de abur. Pare simplu și primitiv dar este mereu în schimbare. Nimic nu rămâne la fel; fiecare secundă e diferită.
     Lumea mea este ca un abur pe care cuțite cu două tăișuri se străduiesc fără oprire să-l străpungă. Urmele fine ale lamei în profunzimea aburului… par nesemnificative — în câteva secunde dispar — dar realitatea nu este aceeași.
     Am realizat că viața este plină de atacuri și o nesiguranță permanentă pe care nu știu cât o voi mai putea îndura. Nesiguranța aceasta este la fel ca urma lamei prin abur. Pare că ar dispărea. Doar că ea schimbă cursul și forma norișorilor de abur. Și, în realitate, ea nu se șterge. Efectul ei stăruie.
     Respir și mă întreb dacă pot face cumva să mă opresc. Nu înțeleg ce înseamnă 'micile bucurii ale vieții', de care toată lumea-n stânga și-n dreapta vorbește. Nu înțeleg; sunt doar niște minciuni mici și, în aparență, frumoase. Se zice că aceste stări îmi sunt înțelese, dar de ce am totuși impresia că nimeni nu le pricepe profunzimea? Sunt toți amețiți printre firele acelui abur. Poate că și eu sunt. Singura mea poartă spre evadare este această lume în care cad de fiecare dată, în momentele culminante, și-mi descotorosesc amărăciunea. Să mărturisesc așa toate acestea… nu este ușor. Are gust amar. Numai că aceasta îmi pare singura metodă prin care simt că-i pot vorbi vieții mele, să îi explic totul și să o rog de fiecare dată s-o lase mai ușor.
     Totul este atât de crud. Și culmea care se ridică este că mereu când răsare o rază de speranță și dulceață, n-o pot atinge. Viața o duce atât de departe încât cred că mi-ar mai trebui încă vreo două vieți să ajung la ea. Îmi spânzură bucuriile la o distanță copleșitoare. Nu le pot gusta. Sau oare pot? Nu știu cum.
      Și cred că acesta este rolul meu în cruzimea aceasta care poartă titlul de 'viață'.

      Să stau și să trăiesc în această lume perfectă. Trăiesc și finalizez atâtea drame de toate nuanțele și formele dar numai pe a mea nu am habar cum s-o înfrunt. Și orice-ar mai aduce prezentul, indiferent care este acest 'prezent', simt undeva că drama aceasta nu se va termina bine.

     Cum e să te aducă însăși viața în stare să nu te mai poți bucura de nimic? Mi-a furat, pur și simplu, capacitatea aceasta și numai ea știe de ce. Iar dacă aceasta ar fi o pedeapsă, eu nu-i pot vedea rostul. Cred că aș fi putut plăti până acum alte încă două sau trei vieți nelegiuite.
     Cuțitul care mi se înfige de fiecare dată în răni chiar atunci când par a se fi cicatrizat, o face din ce în ce mai dur, tare și nemilos.

     Există oameni care se declară fericiți. Văd adesea oameni în vârstă care-și amintesc lucruri și întâmplări parcă luate ca din basm. Oare este aceasta satisfacție pură? Sau oare viața ne aburește atât de tare încât, făcând niște lucruri amărâte, avem impresia că devenim mai fericiți?

     Această împlinire a mea este singura care mă face să evadez din obscuritatea acestei lumi. Cred, de fapt, că este singurul lucru care pe mine mă va putea aduce la starea de 'fericire', cât timp am să trăiesc.
     Nu-mi văd viitorul complex sau viața prea lungă. Dar în ceea ce totuși reușesc să privesc, citesc doar alte oglindiri ale prezentului și trecutului meu, mascate doar sub forme și culori diferite. Nu știu dacă voi rezista.

     Se spune că 'adevărata dragoste' îți poate schimba viața. Dacă ai pe cineva care chiar te iubește, atunci devii fericit și viața ta capătă un sens. Îmi este greu numai să îmi imaginez că aș putea crede aceste vorbe, dacă pot aduce în discuție și o doză de cinism. 'Dragostea' nu este decât tot un tip de abur, doar că mult mai slab decât cel de care am vorbit prima dată. Ce realizezi dacă iubești toată viața ceva ce se pierde? Totul rămâne o simplă amintire de care nu vor ști prea mulți oameni, iar aceia care totuși o vor ști, or s-o uite — probabil — surprinzător de repede.

     Mai rămâne doar să mă prefac în continuare fericită și împlinită făcând și eu măruntele lucruri pe care alții le consideră 'mărețe'. Sau poate că mă aburesc eu însămi mai tare decât o fac aburii printre care trăim noi toți. Aceasta pare a fi viața: interesantă, stranie, neînțeleasă.
     Am mai spus că oscilez între cele două planuri: cel de acum, în care evadez doar pentru a scăpa de celălalt. Pe acesta îl înțeleg, îl iubesc și sunt convinsă că această lume nu mi-o va mai putea răpi sau îngrădi nimeni niciodată. Totuși, trista realitate este că oricât de mult mi-aș dori ca lucrurile să nu stea așa, trebuie să trăiesc în ambele planuri, să-mi păstrez o linie de plutire între ele încât să pot rămâne cu picioarele pe pământ. Să lupt cu una și să mă refugiez în cealaltă așteptând ca vreun personaj mai îndrăzneț să iasă de acolo, să mă apuce de mână și să mă tragă definitiv în pacea, frumusețea și perfecțiunea acelei lumi.
     De fapt, aici se ascunde viața la care fiecare scriitor nebun visează. Crâmpeie de la fiecare în parte formează un total perfect și variat, chiar mai variat decât ceea ce promite lumea în care pășim acum fiecare dintre noi.

     Iubesc această lume.”

     Atunci m-am ridicat în picioare și am părăsit banca și felinarul, dragii mei părtași la aceste gânduri.

     Voiam să evadez pe plajă, sub razele soarelui și curentul liniștitor al apelor, să redevin eu, ceea ce eram înainte ca viața să-mi înșire în suflet scuturi de cinism și răceală. Așa cum vream să simt căldura soarelui, îmi doream să o mai resimt măcar odată — pentru ultima oară — și pe cea a inimii mele, de atâta timp amorțită.

     Apoi liniște.