„Nu putea fi mai dulce de atât. Și totuși mă întrebam cum de amarul putea avea mireasmă așa dulce. O simțeam ca pe o piatră în pantof. Mă împiedica și mă durea. Însă nu voiam să o scot de acolo. Abisul în care cei ce nu merită îndurare sunt îndreptățiți, iar nenorociții se afundă și mai tare în nenorocirea lor. Locul în care viața pare că stă în loc și că înaintează, trece pe lângă noi, departe de noi. Și de ce această nedreptate?
     Îmi amintesc nisipul și dulcea adiere a brizei mării, soarele blând, scoicile și stelele de mare holbându-se la fericirea mea, invidiindu-mă.
     În van. Acum îmi doream doar să mă aflu undeva, într-un loc înalt, pe iarba vie, sub cerul leneș. Deasupra tuturor — deasupra lumii crude sau nenorocite, deasupra tuturor celor care îmi provoacă extaz sau greață, deasupra întunericului, a lunii și stelelor. Deasupra luceafărului. Să-i admir cu nesaț, așa cum aș admira crestele măreților Alpi din înălțimi.
      Exact acolo mă visam. Cu sora mea. Draga mea prietenă și mamă, cea care de fiecare dată m-a ridicat, m-a certat și m-a readus cu picioarele pe pământ. Nu vreau pe altcineva. Pe nimeni altcineva. Ea mi-a demonstrat cum se cumpără un suflet și nu se mai vinde apoi.
      Căci viața în sine este o carte despre învăț, evoluție, trădare, mulțumire, putere, ambiție, iubire și ură. De rolul principal se bucură fericirea. În rol secundar joacă mulțumirea, iubirea, puterea și ambiția. Ca în orice roman bun, acestea sunt împiedicate în drumul lor spre desăvârșire, dușmani fiindu-le: trădarea, ura și nedreptatea. Punctul culminant cuprinde aparenta înfrângere a binelui, însă cartea trebuie să ajungă la un final fericit, glorios. Finalul pe care fiecare dintre noi ni-l compunem nelăsând garda jos în lupta pentru bine. Astfel va deveni cel mai bun roman al timpurilor noastre — căci răutatea nu are niciun drept în fața binelui. Toate acestea pot duce la fericire. De ce fericire? Deoarece descoperi adevăratele valori. Adevăratele legături. Cele necondiționate și libere. De aceea am ales să mă odihnesc în acest loc unde nici țipenie nu deranjează ordinea perfectă a naturii; sălbăticia, cea care pare atât de ordonată și firească. Mai firească decât multe moravuri, decât așa-zisa «moralitate» și capriciile ei.
     Cum natura este atât de înțelegătoare și dreaptă atât pentru ticăloși, cât și pentru nenorociți... Și cum calmitatea ei îmi insuflă liniște și aceeași senzație de jumătate-egalitate-jumătate-imparțialitate, realizez că acesta este locul perfect.”

     Pavelele de piatră pe care pășesc sunt atât de dure și nemiloase, iar întunericul destul de dens încât să îmi văd cu greutate propriile mâini. Acea căldură specifică razelor soarelui pe malul mării îmi învăluie piciorul și un colț de zâmbet îmi brăzdează obrazul îndurerat. Rămâne rece, acum de două ori mai îndurerat. Valul de căldură era nefiresc și umed. Apoi o durere cruntă îmi înțeapă glezna. Nu mă gândesc la durere și continui să pășesc și să mă gândesc la peisajul montan și la sora mea – de a cărei distanță sunt îndurerată profund. Încă îmi amintesc atingerea mâinii ei fine și agilitatea ei de nestăpânit. Pășesc și îmi imaginez acea noapte îngrozitoare care m-a rupt de lângă ea, noaptea în care viața a devenit moarte, iar realitatea doar un vis.
     Nu știu dacă este ceață acea viziune blurată din fața ochilor mei. Este frig. Poate plâng. Dar am uitat arta de a plânge. De atâta timp pierdut, de atât întuneric. Nu mai cunosc aceste senzații. Și mai devreme vorbeam despre cât de deșarte sunt unele legături în viață. E adevărat. Dar este un punct mort. Punctul zero. Abisul.
     Simt îmbrățișarea surorii mele dragi și glasul ei pe jumătate certăreț, pe jumătate blând, spunându-mi: „Renunță. Renunță acum.” Vreau să o ascult. Da, acum când este prea târziu. Dar încă vreau să o ascult. Mereu a avut dreptate. Și chiar dacă nu simt decât răcoarea din jur și întunericul, o senzație de siguranță mă învăluie atunci când mă gândesc la vocea ei.
     Ființa care nu știe ce înseamnă a trăda, ființa care știe ce înseamnă a aprecia, a iubi și q ține cont de ceilalți. Ființa care se armonizează cu perfecțiunea naturii, originii, a esenței. Cea care are o inimă încuiată, care atunci când primește înăuntru pe cineva, își încuie porțile. Curcubee sau furtuni — sunt firești. Dar iubește până la capăt, iubește cu prețul vieții. Care indiferent că așteaptă leneș ca somnul s-o cuprindă sau mută munții din loc, e tot acolo. Mereu aproape. Mereu dispusă. Mult mai bună decât mine. Dar a mea. Sora mea.

—

     „Când întrebarea «Ce mai faci? Te simți bine?» stă atât de nerostită pe chipurile atâtor oameni care trec în toate direcțiile, care se îngrămădesc atât de egoist spre atingerea unor scopuri atât de efemere... Și uită care sunt adevăratele valori, detaliile cu adevărat importante și vitale.”