Mi se topeau picioarele, se dezintegrau. La fel cum se sfârșește fiecare frunză toamna, cu tot cu păsări, veselie și toate iluziile verii. Începusem să-mi iubesc întunericul, chiar dacă jumătate din mine se simțea depășită de el. M-aș fi tăvălit în el ca nesătula în timp ce la spate-mi aveam pregătit pumnalul gata să i-l plimb prin corp trasându-i-l în parte prin fiecare venă.

Mă simțeam mai plină ca niciodată când m-am trezit din întuneric. De greață. Lumina era orbitoare și mă sfiam s-o infrunt. Mi-am căutat în disperare cartea pierdută, răsfoiam deja fiecare sertar când mi am dat seama câte tocmai îmi trecuseră printre degete, s-au dezintegrat și au pierit. Era o sinucidere bine intenționată. Sau aveau să înfrunte noroiul de pe podea. Mi-am dorit să fiu carte, să pot dispărea și eu așa. Și era posibil. Dacă nu eram deja una. Dispărusem de mult, mă căutam, apoi mă aveam, dar tot îmi căutam neavutul ce-mi zăcea sub piele. 

     Fiara de neînduplecat ce mi alergase odinioară fuga din spatele unui zid – ca paravan de bun simț încât să nu mă doboare din prima – mă lovea acum prin propria-mi piele. Mă cruța. M-aș fi supus ca pradă, numai că eram ocupată cu pierderea cărților. 

     M-am holbat la podea după ultima mea carte... Și îmi surâdea un luceafăr strălucitor lângă picior. M-am aplecat să-l ridic, după cum îmi era prostul obicei. Era o scoică. „Minunat, iarăși nenorocita de plajă.” Mă obișnuisem cu iluziile, deja devenise o prostie obositoare și amuzantă, că-mi venea să-i scuip tot râsul și s-o spânzur. Mă amuzam tot mai tare. Am aruncat scoica înapoi cu dușmănie și m am ridicat. Ce să vezi? Ocean. L-am înjurat în bărbie și am pășit încet în el. Poate mă îneacă sau poate mă duce într-un alt loc tâmpit. Cu fiecare pas îmi controlam mintea, era o iluzie. O iluzie. Ești captivă. Nu! Dar părea din ce în ce mai real. Și adevărul e că realitatea devine realitate abia atunci când se simte. Se spărgeau încet valuri mici în jurul taliei mele. Se simțeau frumos. Și briza se simțea. Și eu liberă ca ea... Dar cum să te simți liber când din jur împrejur te înghite un ocean sau când îți dai seama că un simplu val te ar putea face una cu el și cu viețuitoarele ce-l păzeau triste de nenorocitul-și-mai-trist om?! Era posibil pentru că mitului îi este posibilă și învierea înainte de moarte.

     Soarele se holba frumos. M-am aplecat în încercarea de a întoarce roata iluziei încât să-mi pot continua căutarea, era deja destul, prea multe simțuri și senzații și-mi îmbolnăveau mintea cu ideea că ar fi reale. Un joc murdar. Inspiram și era înăbușitor. Era dur, nu avea nici început, nici sfârșit. Nu avea viață. Pericolul. Întunericul.

     Mi-am deschis ochii împăienjeniți de noroi sau sânge și am încercat să-i reobișnuiesc cu normalul întunericului. Era un alt tip de întuneric, unul mai puțin întunecat. Îl străpungeau lumini roșiatice. Nu fusese o idee prea înțeleaptă să încerc să respir sub apă. Ori era nisip umed, ori noroi, ceea ce strângeam în palme în penibila încercare de a mă apuca de ceva, căci simțeam că alunec. Sau poate fiara mă prinsese.

     Sau poate că eram oarbă.